Îmi amintesc cu multă plăcere de o aventură petrecută cu mulți ani în urmă pe Cheile Caraşului, la locul numit Međureka, unde m-am deplasat la o partidă de pescuit cu unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, Luka.
De la început trebuie spus, la aceea vreme colegul meu era un novice în pescuitul la păstrăv cu musca artificială şi rotative, în schimb, era un mare camarad şi un ortac de nădejde în mijlocul pădurii.
Totul s-a întâmplat la începutul lunii lui Florar, de 1 Mai, perioadă a anului când păstrăvul este extrem de activ. Plănuisem ieşirea cu câteva zile înainte până la cel mai mic detaliu, deoarece urma să înnoptăm sub cerul liber, fără corturi şi saci de dormit.
Am ajuns la podul de la Međureka după ce am străbătut pe jos o zonă de vreo 10-12 km. Osteniți după atâta drum, am făcut o pauză de gustare şi, binențeles, de o duşcă zdravană de țuică de prune din Caraşova, iar în același timp am stabilit traseul pe care urma să pescuim până la lăsarea întunericului, dar şi locul unde urma să înnoptăm. Eu am ales să pescuiesc cu rotative, iar Luka, cu toate că apa era binișor închisă la culoare, a insistat să-şi incerce norocul la muşte artificiale! Am lăsat cea mai mare parte a bagajului la locul unde urma să facem tabăra și am luat-o fiecare pe traseuri diferite, eu în avalul râului, iar Luka în amonte, cu tot cu muștele lui, şi am hotărât de comun acord să ne întâlnim în tabăra noastră odată cu lăsarea întunericului. În timp ce pescuiam cu succes m-am întâlnit cu câțiva ”priponari”, cum îi numim noi pe braconierii care pradă apele râurilor cu tot ce le stă în putință, oameni de care nu îmi face plăcere să-mi amintesc, iar după ce am schimbat câteva vorbe cu ei și mi-am dat seama ce hram poartă, am început să-mi fac probleme în privința bagajului pe care l-am lăsat în tabără.
