Home arrow Hrvatska grancica arrow Trei Ape si doi pesti arrow Hrvatska grancica arrow Aventuri la pescuit 
Arhiva articole Hrvatska grancica Aventuri la pescuit

Trei Ape si doi pesti PDF Imprimare E-mail
joi, 28 februarie 2013

Se întâmpla cu mulţi ani în urmă, undeva pe la începutul ascensiunii mele, în perioada formării şi şlefuirii pescarului de azi, adică a pescarului sportiv.

 

29.JPG Trebuie să recunosc că, pe atunci, îi cunoşteam aproape pe toţi pescarii din comună, mai ales pe cei sportivi, care nu erau prea mulţi la număr, însă, prieteni apropiaţi din rândul pescarilor cu acte în regulă, aveam numai unul, pe Iaguţa Martin. Şi ceilalţi pescuiau, dar fără permis şi nu prea erau de acord cu pescuitul pe malul unui lac sau malul unui fluviu minunat cum este Dunărea, considerând aceasta o pierdere de timp. Ei se mulţumeau cu pescuitul mrenei brumării şi al cleanului din spatele casei, pescuit ce era la îndemâna oricui în acea vreme. Aşadar, nici eu nu ştiu cum am reuşit, cu multa trudă şi muncă de lămurire, să-i vrăjesc pe câţiva dintre prieteni să facem o ieşire la pescuit la munte, pe barajul de acumulare Trei Ape.

Era sfârşitul toamnei şi iarna deja începuse să-şi trădeze sosirea prematură. Aşa că mi-am luat inima în dinţi şi împreună cu patru prieteni de-ai mei, Iaguţa, Luka, cumnatul meu şi un vecin, am plecat într-o lume cunoscută numai de noi, pescarii împătimiţi într-ale tagmei. Primul dintre cei patru, era pescar cu acte la zi, al doilea, un novice într-ale pescuitului, dar şlefuit de mine mai târziu, şi-a achitat taxa de pescuit pe o zi direct la locul faptei, iar ultimii doi erau fără pretenţii, dornici mai mult de aer curat şi aventură. Am ajuns pe malul lacului încă din primele ore ale dimineţii. Cunoscând lacul cel mai bine, eram responsabil cu alegerea locului de pescuit şi cu montarea beţelor la linie fixă cu peştişor viu, prins pe râul Caraş cu o zi înainte. Mai aveam şi viermişori şi râme negre de pământ. În timp ce Iaguţa mă ajuta la montat, ceilalţi doi nepescari se ocupau cu adunarea lemnelor pentru foc şi pregătirea prânzului. În tot acest timp, domnul Luka se tot lăuda cu noile lui achiziţii în materie de pescuit şi camuflaj, adică o undiţă nouă şi un costum impermeabil foarte bine camuflat, atât de bine camuflat, spunea el, încât dacă se apropia de un puiet de molid cu greu puteai deosebi cine-i Luka şi cine-i pomul”. El a optat să controleze malurile lacului dimprejur cu voblerul, cu toate că i-am atras atenţia că pe vreme rece peştii nu sunt atât de activi precum vara, iar şansele să prindă ceva sunt foarte mici, dar, mă rog, explică-i asta unui novice. Între timp, peştii şi-au început recitalul la beţele cu linie fixă, aproape simultan la toate cele şase beţe, care erau echipate cu clopoţel. Aveam parte de trăsături puternice, am tot contrat căutând să înţepăm peştele prădator, când eu, când Jaguţa, însă toate acestea erau în zadar, fără nici o captură. Nu ştiam de ce rămâneam atât de repede fără peştişorii momeală şi am decis să ne oprim puţin, să ne reculegem şi să analizăm situaţia. Între timp venise şi domnul Luka. Acesta, cum era de aşteptat, fără nici o captură şi încetul cu încetul au cam început să mi se spargă borcanele în cap, că doar eu eram răspunzător cu destinaţia Trei Ape. Mi se reproşa că de ce nu ne-am dus la Dunăre sau în altă parte, de ce aşa, de ce altfel etc... Luka era cel mai ofticat. Atunci am deschis o sticlă plină cu ,,licoarea lui Bachus” ca să se calmeze Luka şi să mai potolim puţin spiritele, dar şi pentru a evalua mai bine situaţia. La un moment dat, a început şi ploaia. La început câţiva stropi, după aceea tot mai tare şi am început să ne facem griji pentru pregătirea prânzului, deoarece nu aveam decât pâine şi carne crudă. Până la ora prânzului nici un peşte nu-şi făcuse apariţia în juvelnicele noastre. Am montat o undiţă cu linie fină şi cu plută, ştiind de existenţa carasului în lac, pe care i-am dat-o cumnatului meu să pescuiască. Acesta, după câteva lansări, scoate un clenuţ de vreo 200gr, bineînţeles, eliberat imediat, acesta fiind singurul peşte de până atunci. Însă rămânea misterul atacurilor la beţele fixe şi a hoţilor care ne furaseră peştişorii momeală. I-am cerut părerea lui Luka, dar el nu ştia nimic.

Pentru că nici după ce mâncasem ploaia nu dădea semne că vrea să se oprească, am hotărât să schimbăm locul, însă aceeaşi poveste: lansare, atac şi când să înţepi, nimic. Până la un moment dat, când la una dintre lansetele mele am descoperit un pui de Şalău, “stilouar” cum îmi place mie să-l numesc. El era hoţul din acea zi cu ghinion, multă ploaie şi frig, fenomen resimţit până în măduva oaselor de către noi toţi. El şi ai lui s-au ospătat pe săturate cu peştişorii noştri şi era aproape imposibil să-i înţepi cu cârlige mari şi triple pentru că erau mici, de mărimea palmei.

Am decis de comun acord să punem capăt aventurii noastre de la munte în acele condiţii extreme, deoarece ploaia nu se oprise toata ziua şi eram uzi până la piele. Am plecat cu o amintire şi o experienţă neplăcută de la Trei Ape. Prinsesem în total doi peşti, nici mai mult nici mai puţin, un salaiaş şi un clenuţ rătăcit. Vecinul meu, domnul şofer, mai glumeţ din fire, ne-a zis că era mai bine să fi prăjit peştii momeală şi să fi făcut o mămăligă cu smântână şi mujdei de usturoi, unde, dacă mai adăugam şi o ladă de bere, tot ieşeam mai ieftin şi mai uscaţi decât să ne aventurăm pe un lac de munte şi să stăm toată ziua în ploaie, concluzie cu care eram aproape toţi de acord.

 

Petru Miloş

 

 

 
< Precedent   Urmator >