Home arrow Hrvatska grancica arrow Sport arrow PASTRAV LA METRU! arrow Hrvatska grancica arrow Sport 
Arhiva articole Hrvatska grancica Sport

Search by tag : kup, grancica, finala, kup 2008 grancica


PASTRAV LA METRU! PDF Imprimare E-mail
marti, 26 mai 2015

Întâmplarea a făcut ca în toamna anului 2014, mai exact pe la mijlocul lunii

septembrie, să am parte de o ieşire la pescuit de păstrăv curcubeu extraordinară

din toate punctele de vedere, cu peripeţii multe şi capturi pe măsură,

dar şi de o vreme nemaipomenit de frumoasă pentru acea perioadă a anului.

 

Se întâmpla într-o vineri după-amiază. Tocmai ce ieşisem de la muncă. Vremea era foarte răcoroasă, 2-3 grade peste zero, în contrast parcă cu soarele puternic, care se rotunjise prin crăpătura unui grup de nori ce rătăceau aiurea pe cerul de-un albastru interminabil. Se prevestea o zi perfectă, iar odată cu ea o presimţire încolţea cu tărie undeva în trăirile mele. Intuiam cu un optimism debordant lăcomia peştilor din acea zi, goana lor agitată, fără cap, în căutarea hranei.

11126906_631425076991234_1082480225_n.gif

            Ajuns acasă, mi-am luat soţia şi fetiţa cu mine şi am urcat într-un suflet pe un râu de munte. Fetele s-au acomodat rapid văzându-şi natural de treburile lor, plimbatul şi admiratul peisajelor din acea zonă muntoasă, de o frumuseţe smulsă parcă din basme. Iar eu...cu ale mele.

            Am ales cu grijă locul unde urma să pescuiesc, am montat lanseta, dar şi prima nălucă care urma să înşele păstrăvii din acel perimetru. Am ales pentru început o zonă cu apă plină de repeziciune, cu adâncimi până la un metru şi cu praguri adânci de partea opusă. Rămânea ca eu să lansez din partea accesibilă a malului, unde apa era mai mică.

            Am început cu o oscilantă Berti Lure, de 7 cm de culoare arămie, echipată cu o ancoră nr 7. Lansam în diagonală, în josul râului, iar apoi recuperam cu smucituri sacadate şi pauze de una, două secunde. După primele lanseuri am reuşit să aduc la mal trei păstrăvi de aproximativ jumătate de kilogram, eliberaţi, bineînţeles, imediat la locul faptei, dar nu înainte de a fi imortalizaţi şi stocaţi pe hard disk – „tolba amintirilor” din vremurile noastre – deoarece n-a fost  prima oară când am explorat locurile acestea şi eram ferm convins că aici sălăşluiesc păstrăvi, ale căror capturi imortalizate le-ar fi invidiat până şi revistele de specialitate.

            Ceea ce mai rămăsese din lumina zilei îmi dădea lesne de înţeles că nu va trece mult până la lăsarea întunericului, aşa că m-am grăbit să urc în amonte şi să schimb locul, deoarece, am mai spus-o, cunoşteam bine zona şi ştiam de existenţa câtorva gropi imense, ale căror adâncimi variau între doi şi trei metri.

            Am ajuns, numai bine, taman înainte de lăsarea întunericului, în amurg. De altfel, perioada optimă de hrănire a răpitorilor. Aşa că am început cu aceeaşi oscilantă. Am lansat în diagonală, unde era apa mai adâncă, am lăsat ca năluca să atingă albia râului, iar apoi am început recuperarea. N-a durat mult până ce primul păstrăv mi-a atacat năluca mincinoasă, iar eu am contrat înţepându-l cu fermitate. Şi lupta a început... Mi-am dat seama că de partea cealaltă a firului se afla un colos al speciei sale, deoarece nici nu-l inţepasem bine căci, numaidecât, a şi făcut primele salturi deasupra luciului apei. Am putut astfel, preţ de câteva clipe, să-l admir în toată splendoarea sa. Mi se părea a fi un monstru fascinant. Acel uriaş „păstrăv  curcubeu” s-a scufundat mai apoi în apele reci ale râului de munte, luptând încrâncenat pentru  supravieţuire. Îşi căuta parcă cu disperare eliberarea, de acolo...din adâncuri.

            Cu răbdarea şi experienţa acumulată de-a lungul anilor într-ale pescuitului la răpitori, am adus peştele, sleit de ultimele sale puteri, la mal. A urmat imortalizarea evenimentului şi agonia păstrăvului. Un exemplar puternic de aproximativ 2-2,5 kg...

            O asemenea captură mă făcea, fără dubii, cel mai fericit om de pe lume. Au urmat, însă, la puţin timp după prima captură, încă doi. Ceva mai mici, trebuie să recunosc!

            Se făcuse deja târziu. Nu pentru mine, bineînţeles, căci hipnotizat de mirajul apei nu realizasem defel trecerea timpului, ci pentru companioanele mele, cărora aerul tare de munte şi mersul pe jos de colo-colo le vlăguise puterile.  

            Aşa că, uşor iritat de îndemnurile tot mai insistente ale soţiei şi fără pic de justificare pentru supărarea mea, am adunat ustensilele şi prada şi am luat-o la pas mărunt pe potecuţa care ducea spre locul unde parcasem maşina. Pe drum, însă, mă-mbătam din ce în ce mai tare de fericire gândindu-mă la ţuica primită recent din ţară, care mă aştepta, smerită şi nerăbdătoare în acelaşi timp, într-un colţ de raft, acasă. Urma să-mi alint orgoliul cu măsurarea şi curăţarea prăzii şi să mă delectez, pe final, cu tradiţionalul preparat culinar „ mămăligă cu peşte şi mujdei de usturoi”...

                                                                                                                                                                         Petru Miloş 

 
< Precedent   Urmator >