Uniunea Croatilor din Romania | Zajednistvo Hrvata u Rumunjskoj

Şi dacă tot suntem la începutul lui 2016, mi-am propus să strecor printre rândurile acestei prime apariţii a Grančicei din acest an, nişte gânduri bune.

      Gânduri bune, care se regăsesc într-o poveste ai cărei eroi nu sunt croiţi în lumea basmelor, ci fac parte dintre noi, pământenii de rând – cu toate bunele şi relele noastre.

            Povestioara noastră este cât se poate de reală, se naşte într-o banală duminică de octombrie a anului care tocmai s-a epuizat, iar la urechile mele a ajuns cu totul întâmplător, istorisită fiindu-mi de către însuşi protagonistul acţiunii.

            Lui Gheorghe „Gigi” Ifca, căci despre el este vorba, îi place fotbalul – la fel ca multora dintre noi, ce-i drept! Însă, spre deosebire de marea parte a iubitorilor acestui sport, Gigi îl şi practică – tot din plăcere – în ciuda durerilor pe care şi astăzi le resimte la genunchiul stâng, datorate unei vechi accidentări survenite pe terenul de fotbal. În plus – ca să conchidem cu toţii că joacă doar din plăcere – este atacantul echipei din Clocotici, din liga a V-a, ligă în care renumeraţia primită de jucători, dacă cumva există, este un fel de glumă...la care nici măcar nu-ţi vine să zâmbeşti!

            În fine, cu Gigi obişnuiam să schimb impresii despre această ligă, a V-a, despre cum se simte meciul de-acolo, din interior, iar experienţa lui îmi era deosebit de utilă pentru articolul sportiv pe care îl plănuiam la acea vreme.

            Aşa am ajuns, printre altele, şi la meciul din deplasare al Croaţiei Clocotici cu Voinţa Şoşdea din octombrie. După ce mi-a vorbit despre faulturi, centrări, demarcaje, pase, ratări şi goluri m-a întrebat dacă ştiu de un anume accident rutier, petrecut în ziua meciului, la Colţani, pe la jumătatea drumului dintre Reşiţa şi Bocşa.

            Zona în cauză e „numai bună” pentru asemenea evenimente, eu însumi văzusem vreo trei tamponări zdravene acolo şi mai auzisem de cel puţin încă atâtea din povestirile şoferilor. Aşa că, n-am prea tresărit de mirare! Însă, despre accidentul cu pricina nu aveam habar.             „ S-a întâmplat atunci – continuă el, cu calmu-i caracteristic – după ce-am plecat de la meci... Ne-am urcat echipa în cele două microbuze ale noastre, cu gândul să ne oprim la o bere la Măureni. Pe drum, nu ştiu cum, dar ne hotărâm subit să nu mai rămânem la Măureni, ci să ne bem berea la Reşiţa. Parcă ne mâna ceva de acolo! Băieţii din cealaltă maşină n-au venit cu noi, au decis să rămână, totuşi, la o terasă din Măureni. Aşa că, am plecat fără ei. Când am trecut pe lângă Colţani, pe porţiunea aia de drum întinsă, lângă Bârzava, de-odată am auzit un glas precipitat: „Stai, stai, stai, opreşte!”. Era Balaci, antrenorul nostru...strigase la şofer să oprească c-a văzut o maşină prăvălită în apă. Eu eram chiar lângă uşa laterală a microbuzului. Am tras-o repede şi-am luat-o la fugă spre maşină. Încă mai ieşea fum din ea...un fum de-ăla de metal izbit şi de cauciuc frecat „la greu” de şosea. Asta m-a făcut să cred că în minutul ăla s-a întâmplat totul. Maşina stătea răsturnată pe partea şoferului. Am intrat în apă şi...brrr!, că şi-acum mă trec furnicăturile de cât de rece era, m-am uitat să văd cine era acolo. Am văzut doar o femeie, pe care apa o trăgea, parcă, tot mai tare înspre ea! Am strigat la ea, dar degeaba! Îşi pierduse cunoştinţa. Am tras cu disperare să deschid uşa din dreapta, să ajung cumva la ea şi-am rămas cu mânerul în mână. S-a rupt! Maaamăă, şi timpul mă presa, şi mă simţeam tot mai neputincios de unul singur acolo...

            Dar în timp ce încercam să pătrund în maşină, aud un pleoşnet hotărât în apă. Venise unul chitit să mă ajute! Din păcate nu mai ştiu cum îl cheamă, dar ştiu că se întorcea şi el, tot de la meci. Era  boxer! M-am dus în spatele maşinii, am reuşit cumva să deschid haionul şi, noroc cu scaunele care erau rabatabile, am ajuns la ea. I-am dezlegat centura şi am tărât-o, cu grijă, către capotă. Parbrizul l-a spart, între timp, băiatul de la box...cu pumnul.”

            Am încercat să mă închipui pe mine într-o situaţie similară. Cum aş fi reacţionat? Mi-ar fi plăcut să cred că aş proceda aidoma celor doi sportivi, că aş sări fără ezitare şi aş salva vieţile unor necunoscuţi, aflate în pericol! Sau, poate că aş sta doar pe margine, la o distanţă confortabilă faţă de apă şi aş privi, cu oareşce emoţie, cum acţionează alţii, pregătit fiind, în sinea mea, să îmi ofer sprijinul...dacă chiar mi se cerea? Sau, poate, pur şi simplu nu opream şi îmi vedeam  nestingherit de drum, la fel cum şi-a văzut de-ale sale şi cel care i-a acroşat maşina acelei doamne, proiectând-o în râu, în urma unei depăşiri, hai să-i spunem eufemistic, neinspirate?

            Însă, m-am gândit şi la situaţia în care aş fi fost eu în locul acelei doamne. Ce aş fi făcut eu, în situaţia dată, dacă prin preajmă nu se găsea nimeni ca băiatul de la box şi ca... Gigi?      

P.S. Pe internet, referitor la acest subiect, o să găsiţi o ştire, prelută ulterior de mai multe publicaţii,  precum că accidentul s-ar fi produs în urma vitezei exscesive a şoferiţei şi a griblurii de pe marginea carosabilului, iar femeia ar fi scoasă din apă de către echipajul unei ambulanţe sosite la faţa locului. Ca să vezi!... 

Daniel Lucacela