Uniunea Croatilor din Romania | Zajednistvo Hrvata u Rumunjskoj

Fiindcă sezonul la salmonide este închis pentru marea majoritate a speciilor, am ales în ultimele zile o provocare mult mai mare, acea de a încerca să pescuiesc un exemplar uriaș de lostriță.

     Datorită faptului că autorizația pentru acest gen de pește mi-a ajuns mult mai târziu decât mă aşteptam, undeva pe la sfârşitul lunii octombrie, am decis să-mi încerc norocul imediat, deoarece râul unde urma să pescuiesc este mai tot timpul tulbure şi cu un debit peste limitele normale. Trebuia să-mi încerc norocul şi pe o apă mult mai mare decât în mod obișnuit, cauzată de vremea capricioasă din ultima perioadă și de ploile care s-au poziționat de partea peștilor. Alte opțiuni nu aveam.

     Într-o zi de luni am ajuns acasă de la serviciu pe la ora 14:30 și tot ce-mi trebuia pentru marea aventură era biletul de voie din partea consoartei şi o doză imensă de optimism din partea pescarului. Mi-am luat bățul, deja pregătit cu câteva zile dinainte, trusa cu nălucile cele mai mari şi am demarat în trombă spre râul meu. Am ajuns la locul unde urma să pescuiesc, iar ca pescar hoinar ce sunt am început să visez la marea captură încă înainte de primele lanseuri și în pofida debitului apei mult mai mare decât mi-ar fi plăcut să fie. Am început primele lanseuri cu voblere mari şi scufundătoare, însă fără nici un rezultat. Am continuat pescuitul cu toată încrederea, înaintând vreo trei, patru km pe malul râului în căutarea unor locuri cu apă mai lină. Am ajuns în cele din urmă într-un loc pe care l-am considerat destul de potrivit pentru demersul meu, cu apă relativ adâncă, şi am schimbat în grabă mare oscilantele în favoarea rotativelor de dimensiuni mari, dar toate acestea au fost în zadar, curentul apei zădărnicea planurile mele pentru că era mult prea puternic pentru nălucile pe care le foloseam. Profund dezamăgit de pasivitatea peștilor și tinând cont că începuse să se pună întunericul, m-am declarat învins de ei, poate pentru prima dată în prodigioasa-mi carieră, și am plecat spre locul unde lăsasem mașina cu gândul de a mă întoarce acasă. Pentru a-mi îneca amarul, am servit un ceai fierbinte pe care soţia a avut grijă să-l pună în portbagajul maşinii înainte de a pleca în marea aventură, m-am revigorat de-a binelea şi am reconsiderat instant hotărârea de a renunța la pescuit. Mi-am amintit atunci că locul unde cu doi ani în urmă am pescuit cea mai mare lostriță din cariera mea de pescar nu era departe şi mi-am zis să mai încerc două, trei lanseuri și acolo. Zis și făcut. Am lansat și am lăsat năluca să atingă albia râului, am început recuperarea cu opriri sacadate, iar la un moment dat am avut parte de un atac ferm şi foarte hotărât. Am înțepat şi lupta cu peștele meu a început. Știam că este peștele pe care l-am căutat, de-oarece numai un exemplar mare putea ataca o asemenea nălucă. Peștele a căutat să intre cât mai mult în adâncimea vadului însă experiența mea şi-a spus cuvântul. L-am obosit o bucată de timp după care a cedat, mult prea repede, mi s-a părut mie, eu crezând ca este vorba de un pește mult mai mare. Totuși, am avut de-a face cu un mascul destul de voi-nic, pentru care am fost nevoit să intru în apa rece ca gheața, de-oarece malul apei, cu un prag de aproximativ 1,5 m și apă adâncă de 1m îl favoriza destul de mult. El era un mascul de lostriță de toată frumusețea, de 101 cm şi 10,5 kg, iar eu eram cel mai fericit om din lume. Nu mai simțeam nici un pic de frig cu toate că picioarele îmi erau ude şi reci ca gheața, mă conducea doar gândul de a ajunge cât mai repede la mașină unde aveam să-mi încălzesc sufletul cu încă un ceai fierbinte.

     Ajuns acasă într-un târziu, am prezentat familiei marea captură, am făcut o mămăliguță cu mujdei de usturoi şi am servit-o cu hălci proaspete de lostriță prăjite în untdelemn.

Petru Miloş