Uniunea Croatilor din Romania | Zajednistvo Hrvata u Rumunjskoj

Îmi amintesc cu multă plăcere de o aventură petrecută cu mulți ani în urmă pe Cheile Caraşului, la locul numit Međureka, unde m-am deplasat la o partidă de pescuit cu unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, Luka.

     De la început trebuie spus, la aceea vreme colegul meu era un novice în pescuitul la păstrăv cu musca artificială şi rotative, în schimb, era un mare camarad şi un ortac de nădejde în mijlocul pădurii.

     Totul s-a întâmplat la începutul lunii lui Florar, de 1 Mai, perioadă a anului când păstrăvul este extrem de activ. Plănuisem ieşirea cu câteva zile înainte până la cel mai mic detaliu, deoarece urma să înnoptăm sub cerul liber, fără corturi şi saci de dormit.

     Am ajuns la podul de la Međureka după ce am străbătut pe jos o zonă de vreo 10-12 km. Osteniți după atâta drum, am făcut o pauză de gustare şi, binențeles, de o duşcă zdravană de țuică de prune din Caraşova, iar în același timp am stabilit traseul pe care urma să pescuim până la lăsarea întunericului, dar şi locul unde urma să înnoptăm. Eu am ales să pescuiesc cu rotative, iar Luka, cu toate că apa era binișor închisă la culoare, a insistat să-şi incerce norocul la muşte artificiale! Am lăsat cea mai mare parte a bagajului la locul unde urma să facem tabăra și am luat-o fiecare pe traseuri diferite, eu în avalul râului, iar Luka în amonte, cu tot cu muștele lui, şi am hotărât de comun acord să ne întâlnim în tabăra noastră odată cu lăsarea întunericului. În timp ce pescuiam cu succes m-am întâlnit cu câțiva ”priponari”, cum îi numim noi pe braconierii care pradă apele râurilor cu tot ce le stă în putință, oameni de care nu îmi face plăcere să-mi amintesc, iar după ce am schimbat câteva vorbe cu ei și mi-am dat seama ce hram poartă, am început să-mi fac probleme în privința bagajului pe care l-am lăsat în tabără.

     Totuși, întorşi în tabără, am găsit lucrurile aşa cum le lăsasem, se pare că braconierii nu au trecut pe acolo. Cum eu prinsesem câțiva păstrăvi foarte frumoși, (”muscarul” Luka, niciunul), i-am curățat cu mare plăcere, după care i-am gătit la marginea focului, înfipți în tepuşe, condimentați cu puțină sare şi usturoi, o experiență cu care nu mulți au ocazia să se delecteze în inima naturii. Pe deasupra, delicioasa mâncare a fost presarată cu poveşti pescăreşti şi ceva bere rece, scufundată pe malul râului.

     Am adormit pe la miezul nopții, după o seară de pomină, cu multă voie bună şi povestiri, după ce Luka mi-a relatat ce pești mari a capturat în prodigioasa-i carieră și cât de mult se pricepe la pescuit. În timp ce stăteam în jurul focului mi-a destăinuit cu multă tristețe în glas că nu înțelege, printre altele, de ce l-au ocolit atât de mult păstrăvii de această dată, pe el, marele pescar.

     Nu înțelegea de ce nu a simțit nici măcar o smucitură a regelui râului Caraș și al apelor de munte, cu toate că muștele artificiale pe care le-a folosit erau dintre cele mai scumpe și aveau culori liliachii, culori pe care păstrăvul le atacă cu multă ferocitate când le vede. Când le vede, Luka, i-am zis eu, după care am luat fiecare încă o dușcă copioasă de țuică și am adormit. Ne-am trezit dimineața devreme şi am coborât în josul râului vreo 5 km, de unde am început să lansăm cu rotative şi oscilante de dimenensiuni foar-te mici şi de culori deschise. Am pescuit la început fiecare de pe maluri opuse, însă, cum Cheile Caraşului sunt unele foarte sălbatice, cu maluri greu accesibile şi stâncoase, prin care râul serpuieşte cu putere şi îşi croieşte drumul spre Carașova, celebra capitală a croaților din România, am fost nevoiți de multe ori să pescuim amândoi din acelaşi loc. Cum peștii ezitau să atace momelile lui Luka, speriați, după părerea lui, de lansările mele, am decis să căutăm locuri mai convenabile în amonte și ne-am croit drumul printre stânci, deoarece, la un moment dat, poteca de pe malul râului a luat sfârşit. După câteva minute bune de mers pe creste cu spini şi bolovani cât casa am auzit ceva țiuituri şi zgomote ciudate în fața noastră, necunoscute-mi până atunci. Nu ştiam ce putea să fie, nu știa nici camaradul meu, dar nu am șovăit nici o clipă și ne-am continuat drumul. La un moment dat, eu fiind în față, m-am întâlnit spontan cu un mistreț care grohăia şi se uita amenințător la noi. Era la aproximativ trei metri distanță, a stat în loc câteva secunde bune, după care a început să urce spre pădure, iar în tot acest timp grohăia mult mai intens. Eu am încremenit de frică şi, cel mai probabil, camaradul meu la fel, însă după câteva minute am desluşit misterul apariției mistrețului in faţa noastră. Era o scroafă cu șase purcei, pe care i-a trecut râul printr-un loc cu apă mai mică și mai domoale. Iar unul dintre cei șase purceluși nu a putut urca panta abruptă din acea zonă, motiv pentru care scroafa a zăbovit în preajma noastră.

     Intr-un final a ieşit şi ultimul purceluș din strâmtoarea prin care i-a călăuzit pe toți frații scroafa-mamă, după care s-a strecurat speriat printre picioarele noastre şi a ales drumul cel bun, către familie și viață. Nu pot să nu mă gândesc cu groază, chiar și acum când scriu aceste rânduri, la ce carnagiu s-ar fi putut petrece dacă această famile absolut inocentă s-ar fi întâlnit cu neisprăviții aceia de braconieri care hoinăreau prin zonă în ziua precedentă. După ce purcelușii s-au aflat cu toții în grija mamei, au mai zăbovit puțin în depărtare, scotocind prin pământ în căutarea hranei, și s-au pierdut apoi în adâncul întinsei păduri. În acel moment am hotârat de comun acord cu Luka să încheiem această aventură memorabilă, cu multe poze, cu peisaje desprinse parcă din basme, cu aer curat, voie bună şi multă adrenalină, dar și cu credința că acei purceluși minunați vor reuși în viitor să se ferească de oamenii care le invadează habitatul și vor contribui la perpetuarea speciei, creându-și și ei, la rândul lor, familii.

Petru Miloş