Uniunea Croatilor din Romania | Zajednistvo Hrvata u Rumunjskoj

Prima dragoste a copilăriei mele a fost pescuitul sportiv, iar în unele cazuri, chiar şi cel mai puțin sportiv.

     Copilărind pe malul frumosulului râu Caraş am ajuns să deslușesc tainele şi îndeletnicirile acestei pasiuni încă de la o vârstă foarte fragedă, iar dintre toate speciile de peşti care trăiesc la noi în râu cel mai mult m-a marcat pescuitul scobarului, deoarece era una dintre speciile cele mai greu de prins.

     Pescarul trebuie să stea mai tot timpul cu lanseta (undița) în mână, iar muşcătura scobarului la momeala prezentată este adesea greu de observat, fiind una dintre cele mai fine muşcături ale peştilor paşnici din țara noastră. Cele mai bune rezultate la pescuitul scobarului le-am avut la începutul lui septembrie până târziu în octombrie sau chiar decembrie, dar scobarul se poate captura foarte bine şi primăvara, în lunile februarie și martie, înainte de boiştea când femelele îşi depun icrele.

     Momeala mea preferată a fost şi va fi întodeauna viermele de carne, pâinea înmuiată în lapte şi unele cereale precum grâul și porumbul. Iar cum ieşirile şi aventurile mele de pescuit sunt de ordinul sutelor chiar a miilor, am să vă împărtăşesc una mai specială, petrecută cu mulți ani în urmă pe malul minunatului nostru râu Caraş. Era pe la sfârşitul lunii februarie și nu am aşteptat mult topirea zăpezii din zonele munților, deoarece ştiam că acest fapt va crește foarte mult debitul râului, iar apa va deveni foarte murdară şi imposibilă de pescuit. Ca zonă de pescuit am ales una mai linistită, în aval de comuna Caraşova, înspre Goruia. M-am trezit dimineața devreme, mi-am făcut cafeaua, am luat ranița în spate, bețele de pescuit şi am plecat pe jos într-o lume cunoscută numai de noi, pescarii hoinari, oamenii împătimiți şi dedicați trup şi suflet pasiunii. Era o dimineață geroasă cu câteva grade sub zero când m-am aventurat de unul singur pe malul râului Caraş la un pescuit de scobar şi beldiță (bârzac), aceasta din urmă fiind singura specie la care puteam spera la ceva rezultate acceptabile pe o asemenea vreme. Am ales un loc cu apă lină şi adâncă de aproximativ 1-1.5 m, am nădit locul bine şi m-am apucat să-mi pregătesc bețele cu care urma să pescu-iesc. Între timp am adunat și ceva lemne cu care am făcut un foc micuț, ”pescăresc” îi zic eu, pentru a mă putea încălzi din când în când. Am montat o lansetă la montură fixă, iar ca momeală am folosit un peştişor viu, boiştean (bojanka), primul prins la viermuşi, în speranța capturării unui clean s-au păstrăv mai mare.

     După primele ore de pescuit am adunat aproximativ 30-40 de beldițe şi un singur scobar, dar am avut şi un atac la montura fixă care s-a soldat doar cu pierdere peştişorului momeală. Am încins focul şi am ascuțit două țepuşe în care am înfipt puțină slănină şi niște cârnați de casă. După ce m-am delectat cu aceste bunătăți, am trecut iarăşi la pescuit, în speranța vreunei capturi mai mari. Scobarul, mai leneş în această perioadă a anului, nu a fost prea activ, am prins doar doi mai răsăriți, iar beldițe nu mai pescuiam, deoarece prinsesem îndeajuns pentru o saramură la borcan. În schimb, am avut parte de o surpriză la lanseta cu montura fixă la peștişor, am fost pe fază la atacul peştelui şi am înțepat ferm în momentul potrivit. De această dată peștele nu a mai avut nici o şansă. După un drill superb de vreo 5 minute am adus la mal un păstrăv de munte foarte închis la culoare, de aproximativ un kilogram şi 50 de cm.

    Înfrigurat până în măduva oaselor, dar fericit până în adâncul sufletului, mi-am strâns încetișor lucrurile şi am plecat spre casă, punând astfel capăt unei noi aventuri memorabile pe malul Caraşului.

Petru Miloş