Uniunea Croatilor din Romania | Zajednistvo Hrvata u Rumunjskoj - GRAIUL BANATEAN, IABALCEA SI IABALCENII...
Home arrow Hrvatska grancica arrow Obiceiuri si traditii arrow GRAIUL BANATEAN, IABALCEA SI IABALCENII... arrow Hrvatska grancica arrow Obiceiuri si traditia 
Arhiva articole Hrvatska grancica Obiceiuri si traditia

GRAIUL BANATEAN, IABALCEA SI IABALCENII... PDF Imprimare E-mail
joi, 24 octombrie 2019

Atestată încă din anul 1564, Iabalcea se numără printre cele şapte aşezări din bazinul caraşovenesc, croat, fiind, totodată, şi cea mai mică dintre acestea.

 dsc_0024.jpg    Deşi iabalcenii se declară în majoritate covârşitoare de etnie croată, Iabalcea este singura dintre acele localităţi croate unde graiul caraşovenesc a fost înlocuit cu unul din graiurile româneşti, bănăţene. Această anomalie a generat în timp diferite ipoteze referitoare la originea locuitorilor micuţului sat de la poalele munţilor Semenic.

     Am purces spre Iabalcea într-o dimineaţă blândă şi însorită de august, curios să aflu opinia locuitorilor despre acest lucru, însoţit de amicul meu, Nicolae Ifca, sau Nicuşor, cum îl mai ştie lumea. În prezent, Nicuşor deţine şefia Parcului Național Semenic – Cheile Carașului şi este foarte implicat în mai toate activităţile comunităţii sale din Iabalcea.

     Am ales să ne începem drumeţia în centrul Iabalcei, unde Nicuşor mi-a povestit câte ceva despre istoria localităţii şi despre oamenii de aici.

     „Pe vremuri nu am avut biserică în sat. Oamenii, când se oficializau cununii sau botezuri, se urcau în căruţă, cum era pe vremea aceea, şi mergeau la Caraşova la toate aceste evenimente, sau la slujba de duminică. Şi tocmai fiindcă nu era biserică în sat, în podul şcolii era montat un clopot. Şcoala datează din 1913. Ţin minte, când eram eu mic, la şcoală erau nişte găuri în tavan pe unde atârna funia cu care se trăgea clopotul respectiv. Mai târziu, prin anul 1970, s-a început ridicarea bisericii, cu ajutorul oamenilor din sat şi prin implicarea fostului paroh Theodor Catici din Caraşova. În anul 1974 a fost finalizată, devenind cea mai nouă dintre bisericile din comună. Astăzi, slujbele sunt oficializate de către parohul Petru Rebegila, care vine în fiecare duminică, sau de sărbătorile religioase importante, de la Caraşova, la noi, în Iabalcea.

     Pare un pic ciudat, dar noi suntem singura comunitate croată care nu vorbeşte limba croată. O înţelegem, dar nu o vorbim între noi. Dacă o luăm din punct de vedere istoric, din cele şapte aşezări caraşoveneşti, Iabalcea a fost următoarea localitate atestată după Caraşova. Încă de pe atunci se mergea la Caraşova la biserică, fiindcă suntem catolici la fel ca ceilalţi. Portul, tradiţiile şi sărbătorile noastre nu sunt altele decât cele caraşoveneşti. Au existat dintotdeauna căsătorii cu locuitorii din celelate sate şi chiar în ziua de azi sunt multe femei venite de acolo care s-au măritat în Iabalcea. Iar în ceea ce priveşte limba – continuă Nicuşor în timp ce coboram la pas pe aleea centrală care ne ducea înspre casa bunicii sale, situată la o aruncătură de băţ de micuţul, dar cochetul centru sătesc - sunt mulţi bătrâni în sat care vorbesc caraşoveneşte, fiindcă aşa s-a vorbit cândva aici. Problema este la noi, generaţiile mai tinere, noi am încetat să mai vorbim limba.”

     Pe „maica”, cum îi spune Nicuşor bunicii, o surprindem odihnindu-se pe banca din faţa casei. Maica Maria Baciuna are 76 de ani şi pare bucuroasă că are cu cine schimba câteva vorbe în caraşoveneşte.

     „Moja mama je bila iz Nermiđa. Sam naučila hrvatski od nje. Kad je moja mama došla u Jabalče, tad su iz Nermiđa došle najmalko deset defke i onda se jako počelo da se govori karaševski. Če ovde, povedal gospodin, su bili niki Vlasi koji su došli u šumu da siku drva pa, tako se veli, če smo se izmešali sašnjimi. Zato su i Karaševke stigle da govore vlaški.

     Posi sam došla mlada u ovej dom, a moja svekrva je bila iz Vodnika, pa su ona i moj svekr govorili ovako u domu. I mojem muam sam govorila. Ali oni su umrli i više nemam skem da govorim. Imam i zeta iz Karaševa, ali on ne govori ovako. Moji unuci sve razumu i znaju i da govore, ali nemaju skem da turvine.

     Naša vera i običaji svi su hrvatski. Običaji sve se dre kako je bilo napret: i Velik Dan, i kirvaj, i Sveta Marija, sve po katoličkom, hrvatskom redu. Kad me niki pita što sam, ja ne moem da kaem če sam Rumunjka. Ja sam u Rumunjskoj izrasla, ovde je moje sve, ali ja sam Hrvatica.“

     Ne despărţim de maica Maria Baciuna şi plecăm hai-hui pe uliţele pietruite ale Iabalcei. Gândurile îmi rămăseseră, încă, ancorate la discuţia ce tocmai se consumase. Nu prea te mai aştepţi să găseşti aici vorbitori de grai caraşovenesc, sau, îţi spui că dacă îi vei găsi, cu siguranţă te va amuza stâlceala rezultată din amestecul cu graiul lor bănăţean. Însă...nu a fost aşa. Maica Maria vorbea la fel de bine ca oricare dintre noi, cei care am moştenit limba croată de la părinţi şi bunici. Fiindcă şi ea, la rându-i a moştenit-o de la părinţi, la fel ca majoritatea iabalcenilor.

      Ajunsesem în dreptul unui mic magazin alimentar, prilej de a ne feri un pic de căldura din ce în ce mai apăsătoare a soarelui de amiază şi a ne răcori cu o apă rece de la frigider. Aici îl întâlnim pe Florin Perescu, proprietarul magazinaşului. Vorbeşte croata literară aşa cum se vorbeşte prin Zagorje, zona dinprejurul Zagrebului.

dsc_0047.jpg      „ivio sam u Hrvatskoj 13 godina. Bilo mi je 14 godina kada sam otišao tamo raditi. Tada su bile puno bolje plaće nego u Rumunjskoj, bilo je dobro... Prije što da krenem znao sam samo osnovne stvari na hrvatskom, kao dobar dan i slično. Tamo sam naučio govoriti hrvatski. Radio sam na građevini i poslije sam se vratio 2008. godine i otvorio ovdje, u Rumunjskoj, privatni obrt. Imam dva sina i njih učim pomalo hrvatski, ali teško je da to usvoje jer ovdje, među nama, pričamo većinom rumunjski. Jedan od njih je sada u Karaševu u školi pa se nadam da će tamo nešto više naučiti hrvatski jezik. Onda ću ja malo s njim doma vjebati... Nadam se da se hrvatski jezik ne izgubi dok ovdje postoji hrvatska manjina!

     La capătul satului, pe drumul ce duce la renumita peşteră Comarnic, locuieşte Petru Filca. La el mergea lumea din întreaga zonă să-şi repare maşinile. Mecanica n-a fost niciodată pentru el o meserie, ci pură pasiune. O dovedeşte şi colecţia inedită de autocamioane, vrednică de muzeu, pe care o posedă. Autocamioanele le-a readus la viaţă prin eforturi şi resurse proprii, dintr-o stare foarte avansată de uzură.

     „Pasiunea pentru autocamioane am moştenit-o de la tatăl meu, care a ieşit la pensie după 50 de ani de şoferie. De la el am învăţat multe, de acolo vine şi dragostea pentru mecanică. Am nişte exemplare produse cândva la Uzinele „Steagul Roşu” din Braşov. Cele mai vechi sunt pe benzină: un SR 132 (Carpaţi) din anul 1962 şi un SR 114 (Bucegi), din anul 1964, ambele fiind variante militare cu tracţiune integrală. Am mai restaurat integral două autocamioane pe motorină şi mai am unul în lucru. N-am cerut niciun sprijin nimănui, nici pentru restaurare, nici pentru amenajarea unui eventual muzeu, totul a fost făcut pe cont propriu”

  petru-filca0056.jpg   Deşi poartă un nume comun croaţilor caraşoveni, Petru Filca nu se consideră croat. Limba română, graiul bănăţean specific folosit în comunicarea de zi cu zi în Iabalcea este, pentru el, argumentul suprem pentru susţinerea teoriei că iabalcenii nu au origini comune cu locuitorii celorlate şase sate.

     Român de etnie se consideră şi Ursul Petru, un alt meşter împătimit din Iabalcea. Locuieşte la doar câteva case distanţă de Petru Filca şi este dogar. Printre ultimii din zona Banatului de Munte. Ne-a primit cu bucurie, dornic să ne împărtăşească câte ceva din experienţele sale din trecut.

     „Este o pasiune de-a mea din tinereţe. Nu m-a învăţat nimeni cum se practică dogăria, singur m-am perfecţionat pe pacurs. Clienţi am avut din toate zonele, inclusiv din Caraşova, fiindcă în tinereţile mele zona era renumită pentru răchie, era prielnică pentru aşa ceva. Prunii dădeau mult rod pe atunci, nu ca acum – o dată la doi, trei ani. Astăzi fac mai mult butoaie artizanale. Îmi ia cam o lună pentru fiecare să le termin pentru că sunt multe operaţii de făcut şi cele mai multe le fac cu mâna, fiindcă nu prea am cine ştie ce scule mo-derne ca să le găt mai repede. Tinerii din ziua de azi consideră că meseria mea este depăşită, că nu mai merită să se ocupe cu aşa ceva. Mai degrabă pleacă dincolo”

  dsc_0059.jpg   Dacă în casa dogarului Ursul, după cum ne-a mărturisit, nu s-a vorbit niciodată altfel decăt bănăţeneşte, cu toate că are neamuri la Caraşova cu care se vizitează mai ales de sărbători, altfel stătea treaba la uica Gheorghe Toma, deda Cătană, cum îl cunosc mai toţi din zonă la al cărui sălaş am poposit spre finalul călătoriei noastre.

     „Kad je bil moj deda iv, je kosil ovde. Je bil gladan, če su imali mlogo decu i ne bilo jelo. Dva dana je bil kosil ovudi i je jel samo luk, mandru i malko rasol od siranja. Niti slanina ne bila. Tamo po doli je bila jena tufa velika, a on, friško da ode da ju ukosi če se nadal, kleti, če la da mu zakolje majka jeno pile, da je. Taka vremena su bila. A sad su svakojaka jela, sve imamo, fala Bogu, ali nelaju više da kose.

    dsc_0067.jpg Karaševski znam če moja mama je bila iz Karaševa. Samo nena i majka su mi bili iz Jabalča. Kod nas u domu se govorilo i karaševski i vlaški, če i moja ena je bila iz Karaševa. Po napred luđe su govorili više karaševski ali otkad su pošli u Ričicu da rade su pričeli da govore vlaški po više.”

      Mi-am dat seama, stând de vorbă cu oamenii minunaţi de aici, că, cel mai probabil, misterul limbii din Iabalcea va rămâne nedesluşit mult timp de acum încolo.

     Pe de altă parte, pe parcursul acestor întâlniri mi s-a conturat o certitudine: toate aceste familii din Iabalcea au avut legături, mai mult sau mai puţin puternice, cu croaţii care populează aşa numitul bazin caraşovenesc, iar faptul că majoritatea populaţiei se declară de etnie croată nu ar trebui să surprindă pe nimeni.

Daniel Lucacela

 
< Precedent   Urmator >

FrontPage