|
Ţinuturi uitate, sau nu, de legi?...nici eu nu ştiu cum le-aş putea numi, nişte locuri de-a dreptul admirabile, care pentru mine au o semnificaţie aparte. Ţinuturi pe care oameni legii, de când cu integrarea în Uniunea Europeană, le spun cu voce tare rezervaţii naturale, adică locuri unde sunt protejate anumite plante, animale, vieţuitoare acvatice, etc… Bineînţeles şi înainte le numeam ,,rezervaţii naturale,, dar, măcar înainte, în perioada prerevoluţionară şi imediat postrevoluţionară, prin aceste locuri se plimba un anumit domn, denumit ,,paznic de pescuit şi de vânătoare”, domnul Haţegan Petru, actualul pădurar la pădurea comunală. Că era sau nu rezervaţie, dânsul mai lăsa pescarii, a căror permise erau vizate pe ape de munte, să pescuiască în acele locuri. În schimb, atât în rezervaţie, cât şi în zonele din preajma satului, nu cred că a scăpat vreun pescar necontrolat de el. Umbla uneori şi noaptea în căutarea braconierilor, care prădau peştii din râu cu ajutorul furchiţei şi a lămpii cu carbit. Nu de puţine ori a fost atacat de aceşti distrugători ai naturii, vorba aceea, pe atunci nu se ştia de 112 şi de celular, de mascaţi sau de jandarmi. Acum însă avem paznici la rezervaţie, nu că nu avem, domnii „rangeri” de la garda de mediu, cum îşi mai spun ei, despre care, nu de puţine ori, am auzit de la adolescenţii din sat că, în loc de amendă sau de confiscare a beţelor, s-au mulţumit cu un rând de bere şi câţiva mititei la pensiunea de la marginea satului, situată fix la delimitarea zonei de şes de cea de munte. Vin de câteva ori vara, mai prind şi ei 2-3 pescari cu acte în regulă, vinovaţi prin simplul fapt că se află în rezervaţie şi eventual cu un pistruiat doi în geantă, că mai mulţi este imposibil să prinzi, că la ce cote a ajuns braconajul în preajma satului, mă şi mir că se mai prinde un păstrav sau doi. Acestor bieţi oameni, domnii de la mediu le trăznesc o amendă din aia de trebuie omul să scoată credit de la bancă ca să o achite. Pe la sfârşitul verii încep să dispară aceşti protectori ai naturii, iar până vara viitoare nu vezi urmă de ei. Că vorba aceea, dânşii se pricep mai bine la datul amenzilor, decât la ,,boiştea păstrăvului,, care are loc toamna-iarna, perioada cea mai îndrăgită de braconieri. Atunci, aceşti distrugători ai naturii, dau năvala cu tot arsenalul fărădelegii în ,,rezervaţie,, distrugând la maxim şansele de reproducere a celui mai iubit dintre răpitorii apelor de munte, şi anume păstravul indigen, SALMO TRUTTA FARIO, acesta fiind condamnat la moarte de aceşti nelugiuitori înainte de a prinde viaţă.
Acum nu vreau să fac cine ştie ce diferenţă dintre garda de mediu şi paznicii de pescuit de mai demult, dar cel puţin pe vremea când în aceste ţinuturi minunate patrula „omul legii”, domnul Haţegan, fiindcă aşa i se spunea prin sat, se pescuia peşte nu glumă. Fie că dădeai la ramă, fie cu muşte mincinoase făcute numai din pene de la gâtul cocoşului, prindeai pistruiati, care acum nu sunt altceva decât nişte amintiri frumoase, pe care, cu cât le povesteşti mai mult cu atât devin mai frumoase. Să nu mai zic că dacă punea-i un pripon sau doi, kilogramul de peşte era acolo, fie clean fie păstrav, că vorba aceea, ce pescar nu a pus niciodată un pripon sau doi, în timpul copilăriei? Numai cei ce nu vor să recunoască, fiindcă fiecare dintre noi are la început, în vene, puţin sânge de braconier, diferenţa făcând-o numai drumul pe care îl urmezi în viaţă. Cel puţin în ultimii ani, colindând aceste locuri minunate, precum Cheile Caraşului, am rămas dezamăgit din mai multe puncte de vedere. În primul rând, cursul şi debitul râului Caraş a fost schimbat pe alocuri de numărul mare de baraje care s-au construit pentru alimentarea cu apă a păstrăvăriei comunale, dar şi a oamenilor din sat, care au scos din râu mii de căruţe cu nisip şi balastru. Înainte, aici se găseau structuri subacvatice foarte bogate, copaci prabuşiţi, craci, buşteni, zone umbrite, zone inaccesibile omului sau altor jivine mâncătoare de peşte.În al doilea rând, locurile cu apă adâncă, mai mare de doi metri, le poţi număra pe degete, pe toată lungimea râului, aici mă refer în prejma satului, locuri care cândva măsurau adâncimi impresionante, ce ofereau un pescuit de nădejde, atât pescarilor paşnici cât şi celor ce pescuiau la răpitor. În fiecare primăvară sătenii defrişează malurile, le incendiază şi le transformă în rampe de gunoi cu o ignoranţă egală cu cea a autorităţilor. Şi fac lucrul acesta parcă pentru a pregăti sosirea exodului de weekend torid al pantofarilor de la oraş, cu mici, bere, grătar, manele şi mult, mult gunoi. Avem puţin noroc, aş putea spune, fiindcă s-a înfiinţat recent o firmă care se ocupă cu salubrizarea comunei. Totuşi, unii oameni mai continuă să-şi depoziteze resturile menajere pe malurile râului, iar cei mai mulţi dintre ei au gurile de scurgere în râu.Poienile minunate, ce oferă vara turiştilor locuri de popas, malurile cu apele lor limpezi şi cristaline, în care cândva colcăiau păstrăvi fără număr, acum, în cele mai multe cazuri, sunt transformate de turişti în depozite de gunoaie, (sticle sparte, doze împrăştiate, cutii de conservă, ambalaje de produse alimentare, sticle de plastic, etc…)Totuşi, mă gândesc că odată cu integrarea în Uniunea Europeană, în viitorul apropiat, să ne schimbăm şi noi comportamentul faţă de natură şi mediul ce ne înconjoară. Ceva progrese s-au făcut. Fiecăruia dintre noi ne place să ieşim cu prietenii, la un grătar cu bere, în mijlocul naturii. Mama Natură, ne oferă de fiecare dată necesarul de care avem nevoie la o asemenea ieşire în aer liber, o apă curată, multă verdeaţă, sunetul păsărelelor, aer curat cu mult oxigen, lemne de foc, un peşte pescarului, o pradă vânătorului, iar noi? În schimbul acestor minunăţii, ce-i oferim naturii? O întrebare la care mulţi nu ar ştii la ce răspuns să se gândească. De-abia aştept să vină vara, să fac o ieşire măcar, prin aceste locuri minunate, chiar ştiind că şansele de-a prinde un pistruiat sau doi, măcar de poză, sunt foarte mici, dar măcar aşa, de dragul vremurilor de mai demult.
|
Hrvatska grancica 
