Uniunea Croatilor din Romania | Zajednistvo Hrvata u Rumunjskoj

În mijlocul lunii iunie, s-a făcut în aşa fel, ca eu să termin ce aveam de lucru înainte de termenul limită şi astfel să am parte de câteva zile libere chiar în mijlocul săptămânii. Primind, bineînţeles vestitul „bilet de voie” din partea consoartei, am zis că prima şi prima oară să trag o fugă până la Dunăre, la pescuit, fiindcă de abia se deschisese sezonul şi nu ar strica să-mi încerc norocul pe Clisură. Veştile primite din partea prietenilor din tagmă nu erau foarte îmbucurătoare: crap nu se prindea, caras câte unul, doi pe zi, mai vreun somotel la „goangă”, în rest nimic, dar eu eram foarte încrezător în şansele mele la răpitor, având în vedere şi rezultatele obţinute de-a lungul anilor pe acest fluviu minunat cum este Dunărea.

Luasem cu mine doi colegi de muncă, pe Charlie şi Pera, care, deşi nu prea aveau treabă cu pescuitul, au insistat să vadă şi ei Dunărea, să facă un grătar, o baie, deoarece le-am zis cât de caldă este apa Dunării. Am mai luat şi ţuică, puţină bere pentru după masă şi chiar un vin pe care să îl servim înainte de culcare. Zis şi făcut, plecasem din sat pe la ora 16:00, fiindcă aveam aproximativ două ore de mers până la locul cu pricina, locul meu de vis, cel de la borna dintre judeţele Caraş-Severin şi Mehedinţi. Mi-am luat cu mine numai două beţe de spining, unul de rezervă. Pe drum ne-am întâlnit cu un unchi de-al meu, Gigi, pescar înrâit de crap, care mi-a dat veşti foarte proaste în privinţa pescuitului pe Dunăre la început de sezon. El se afla acolo de două zile şi prinsese un somn de 3,5 kg, dar nu a avut parte de nicio trăsătură la crap sau caras. Totuşi, noi ne-am hotărât să ne continuăm drumul până la locul meu preferat, şi imediat cum am ajuns colegii mei, „astăzi pescari”, s-au apucat de treabă: unul cu aprovizionarea lemnelor pentru foc, celălalt cu pregătirea bucatelor, iar eu cu „prima dragoste” pescuitul. Cum aveam cam 2-3 ore până la lăsarea întunericului, am pescuit cu beldiţe şi creieţi la montură în speranţa vreunui şalău, dar „dădeam ca în vană” fără niciun rezultat. M-am întors în tabără să văd ce fac băieţii. La ei totul părea ok, grătarul era încins şi masa pregătită. Fiindcă nu am putut să le ofer niciun peşte ca să mănânce la cină, a trebuit să ne consolăm cu un pahar de ţuică. Spre lăsarea serii am zis să dau la vobler şi la twister, cum este normal la Dunăre, însă în zadar, speciile dragi mie se încăpăţânau să-mi răspundă. După lăsarea întunericului m-am lămurit cu pescuitul şi m-am dus la colegii mei să le ţin de urât, că „Doamne fereşte” ar fi păcat de Dumnezeu să-i las singuri cu atâtea bunătăţi în jurul lor. Ne-am petrecut până după miezul nopţii, eu m-am culcat puţin mai devreme deoarece urma să mă trezesc cu noaptea-n cap să-mi încerc norocul la vobler de avat. însă toată truda mea a fost în zadar. Pe la amiaza ne-am adunat lucrurile şi am pornit spre casă. Ei bucuroşi că s-au petrecut pe malul Dunării, eu cu gândul deja la o altă ieşire de pescuit, ce mai, eram „o familie fericită”. Aveam unele nelămuriri în privinţa peştilor, oricum după principiul motto-ului meu mă declar mulţumit: „ca pescar trebuie să mergi la pescuit atunci când peştele se hrăneşte, nu când tu ai timp liber”. Vă doresc fir întins şi multe ieşiri în natură, egal dacă sunteţi pescari sau nu.

Milos Petru