Uniunea Croatilor din Romania | Zajednistvo Hrvata u Rumunjskoj

Un univers îmbătrânit la umbra clipei curgătoare,

Părinţii noştri-s devotaţi mersului unic către soare;

În paşii lor împovăraţi se simte zbuciumul fiinţei,

Când toate au un rost al lor: rostul complet al neputinţei.

E-un dor ciudat în prelungirea aceluiaşi cărunt izvor

Şi ne gândim la viaţa noastră, şi mai uităm de viaţa lor;

Într-un ungher plin de păianjeni strivind din marginea feeriei

Se-ntâmplă lucruri neştiute: tristeţea grea a bucuriei ...

Cu chipuri dintr-o altă lume, sleiţi de-atâta bunătate,

Împărtăşesc din soarta lumii, ne este frică de dreptate ...

Crescuţi ca într-o promenadă prelungă şi îndestulată,

Uităm de chinul lor suprem, uităm de lumea lor “ciudată”;

Uităm sau nici măcar nu ştim de dimineţile uscate,

De ploile ce i-au iubit, ne este frică de dreptate ...

Suntem ironici şi “deştepţi”, n-avem răbdare, -i repezim,

Ne însoţesc prin tribunale când mai greşim, când mai greşim ...

Şi sunt timizi, le este teamă, uitându-se, sfioşi, în jos

Şi se feresc să nu te-ncurce de nicăieri când vii nervos.

În casa lor scăldată-n trudă se-ntrec în a ne fi pe plac,

De parcă suntem centrul lumii şi-n noi comori ascunse zac;

Iar o ruşine ne cuprinde zăriţi când suntem împreună,

Au răsuflarea-ntretăiată, au amăgiri zidite-n humă;

Le este teamă să nu-i cerţi, să nu alergi după-a lor boală,

Le este groază să se stingă, căci am intra la cheltuială.

Un tremur greu îi mai desparte de haosul închipuirii,

Când noi salvăm nimicuri scumpe, ei “doar” deţin taina iubirii.

Ci prin iubirea lor supusă, încrezătoare, risipită,

Încarcerează trista stare de-a fi cu toţii o clipită.

Aledin Amet