Home arrow Hrvatska grancica arrow Micul pescar! arrow Hrvatska grancica arrow Aventuri la pescuit 
Arhiva articole Hrvatska grancica Aventuri la pescuit

Micul pescar! PDF Imprimare E-mail
joi, 27 decembrie 2012

Cele câteva întâmplări pe care le voi înşira în acest articol al minunatului nostru ziar local ”Hrvatska Grančica”, reprezintă ascensiunea mea, a ”micului pescar”amator, până la pescarul sportiv de astăzi.

 

2.jpgEra prin anii 1990-1991, aveam frageda vârstă de aproximativ 10-11 anişori, copilaş născut şi crescut pe malul râului Caraş. La acea vârstă eram ferm convins că mă trag din familie de pescari, necunoscând atunci semnificaţia cuvântului ”braconier”. Ştiam de la părinţi că tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte, dar şi bunicul şi străbunicul pescuiau şi aduceau în casă mult peşte, însă prin metode nesportive sau mai puţin sportive şi mai ştiam că în casă se consuma mult peşte, mai ales vinerea şi în zilele de post. Astfel că, după-amiezile de vară şi în zilele de vacanţă, timpul liber îl petreceam exclusiv pe malul râului Caraş, pescuind, la început, cu ajutorul unui băţ de alun cu aţa mai groasă, furată din camera bunicii, cu un ac de gămălie în loc de cârlig şi vreo două piuliţe şterpelite din fierăria străbunicului, care ţineau loc de plumb. Cam aşa arăta prima mea undiţă artizanală, făcută de mâna mea, iar primii peştişori victimă erau boişteanul, beldiţa şi abia mai târziu câte o mreană sau clenuţ. Însă aceşti peşti prinşi de mine şi fripţi de bunica în aceeaşi seară erau incomparabil mai gustoşi şi mai buni decât orice peşte din lume din zilele noastre, zile în care îmi amintesc cu nostalgie de mai multe aventuri minunate din frageda-mi copilărie, copilăria micului pescar.

Odată cu trecerea timpului şi a anilor cu multă muncă silnică în gospodărie, prestată la cererea părinţilor, dar şi cu câteva note bune obţinute la matematică şi română, am reuşit să-mi conving părinţii să-mi cumpere o undiţă adevărată, cum au toţi pescarii sportivi. Graţie noii mele achiziţii au apărut şi primele rezultate notabile şi, cum la toţi în casă ne plăcea peştele, mămăliga şi usturoiul, am fost oarecum recompensat: cu mai mult timp liber şi un buget destul de consistent pentru acea vreme şi pentru vârsta pe care o aveam. Trebuie să recunosc că pe atunci se găsea peşte din belşug în râul Caraş şi te puteai lăuda cu recorduri la toate speciile existente şi tare mi se pare că, în vremea aceea, malurile râului şi albia acestuia erau mult mai curate ca acum, cu toate că la ora actuală avem firmă de salubrizare în comună. În ceea ce priveşte bogăţia râului Caraş, trebuie să menţionez că ea se datora în mare măsură paznicului de vânătoare şi pescuit, domnului Haţegan Petru. Cele mai frumoase capturi de mreană brumărie şi scobar le-am prins chiar la marginea grădinii acestuia. Până să ajung să mă legitimeze la A.J.V.P.S îl urmăream în fiecare zi pe domnul Haţegan până când pleca cu treabă la munca câmpului şi atunci ne adunam toţi iubitorii pescuitului la mreană în spatele grădinii dânsului. Acolo era mama lor, „groapa cu peşti”, cum îmi plăcea mie s-o numesc pe vremea aceia. Apoi, cu trecerea timpului, tentaţia devenea tot mai mare, iar pentru mine pescuitul suprem însemna pescuitul la munte, pe Cheile Caraşului, cu musca artificială. Era sau nu era rezervaţie acolo, în vremea aceea, nu ştiu nici acum, însă pot să vă spun că pescarii sportivi care aveau permisele vizate pentru pescuitul la apele de munte puteau pescui nestingheriţi în Cheile Caraşului. Nu ştiu cât era de legal acest lucru, cert este că acum nici cu autorizaţie specială nu ai voie să pescuieşti acolo, fiind arie protejată, „Parc Naţional”.

Cum într-o pasiune nu poţi niciodată să ajungi la apogeu, am decis că-mi trebuia o schimbare, iar cu timpul am ajuns să cunosc aproapte toate lacurile montane din judeţul nostru şi până în Haţeg, mai exact pînă la barajul de acumulare ”Gura Apei” din Munţii Retezatului. Această din urmă destinaţie am descoperit-o întâia oară cu ajutorul doctorului Popa Adrian la fel cum şi doza de adrenalină necesară pescuitului pe Clisura Dunării mi-a fost injectată tot de domnul doctor, căruia îi mulţumesc şi cu această ocazie. Dunărea este cu totul altceva, un altfel de pescuit. Aici, pe malul acestui minunat fluviu, trăieşti şi pescuieşti tot timpul cu speranţa marii capturi. De exemplu, după un şalău prins şi adus la mal de aproximativ 3.4 kg, tot mai speri la unul capital.

Cu timpul am ajuns să pescuiesc şi în alte ţări, în Austria bunăoară. Trebuie să menţionez că acolo este o lume cu totul şi cu totul diferită, mai ales în ceea ce priveşte pescuitul salmonidelor. În ţara lui Mozart şi a celebrilor compozitori clasici am pescuit şi legal şi mai puţin legal, şi cu taxă pe unele lacuri şi fără taxă, însă ce m-a surprins şi marcat cel mai mult este dimensiunea la care pot ajunge unii păstrăvi ”salma trutto fario” sau, popular, păstrăvii de munte. Aşa cum am relatat şi în numerele anterioare ale prestigiosului ziar local ”Hrvatska Grančica”, am avut parte de capturi impresionante, capturi ce le putem doar visa la noi în ţară, însă cum speranţa moare ultima tot aşa sper ca în viitorul apropiat să avem şi noi parte de o gestiune a apelor şi a râurilor piscicole precum în majoritatea ţărilor din U.E.

După aproape trei decenii de pescuit sportiv, pot să mă declar un pescar aproape împlinit. Zic „aproape”, pentru că pasiunea nu cunoaşte limite, iar gândul îmi stă tot timpul la marea captură. Cine ştie, poate că în viitorul apropiat un pescuit la Lostriţă ”HUCHO-HUCHO” îmi va aduce acea clipă de fericire la care visează toţi pescarii. Actualmente lucrez în Austria, iar împătimiţii pescari ai salmonidelor ştiu că în râul Mur există cea mai mare populaţie de lostriţă din Europa. Am pescuit deja în acel râu impreună cu amicul meu Zoran D. şi am avut parte de câteva capturi de păstrăv curcubeu inimagi-nabile. Totuşi...

 

Petru Miloş

 

 

 
< Precedent   Urmator >