Se întâmpla cu mulţi ani în urmă,
undeva pe la începutul ascensiunii mele, în perioada formării şi
şlefuirii pescarului de azi, adică a pescarului sportiv.
Trebuie să recunosc că, pe atunci, îi
cunoşteam aproape pe toţi pescarii din comună, mai ales pe cei
sportivi, care nu erau prea mulţi la număr, însă, prieteni
apropiaţi din rândul pescarilor cu acte în regulă, aveam numai
unul, pe Iaguţa Martin. Şi ceilalţi pescuiau, dar fără permis şi
nu prea erau de acord cu pescuitul pe malul unui lac sau malul unui
fluviu minunat cum este Dunărea, considerând aceasta o pierdere de
timp. Ei se mulţumeau cu pescuitul mrenei brumării şi al cleanului
din spatele casei, pescuit ce era la îndemâna oricui în acea
vreme. Aşadar, nici eu nu ştiu cum am reuşit, cu multa trudă şi
muncă de lămurire, să-i vrăjesc pe câţiva dintre prieteni să
facem o ieşire la pescuit la munte, pe barajul de acumulare Trei
Ape.
Era sfârşitul toamnei şi iarna deja
începuse să-şi trădeze sosirea prematură. Aşa că mi-am luat
inima în dinţi şi împreună cu patru prieteni de-ai mei, Iaguţa,
Luka, cumnatul meu şi un vecin, am plecat într-o lume cunoscută
numai de noi, pescarii împătimiţi într-ale tagmei. Primul dintre
cei patru, era pescar cu acte la zi, al doilea, un novice într-ale
pescuitului, dar şlefuit de mine mai târziu, şi-a achitat taxa de
pescuit pe o zi direct la locul faptei, iar ultimii doi erau fără
pretenţii, dornici mai mult de aer curat şi aventură. Am ajuns pe
malul lacului încă din primele ore ale dimineţii. Cunoscând lacul
cel mai bine, eram responsabil cu alegerea locului de pescuit şi cu
montarea beţelor la linie fixă cu peştişor viu, prins pe râul
Caraş cu o zi înainte. Mai aveam şi viermişori şi râme negre de
pământ. În timp ce Iaguţa mă ajuta la montat, ceilalţi doi
nepescari se ocupau cu adunarea lemnelor pentru foc şi pregătirea
prânzului. În tot acest timp, domnul Luka se tot lăuda cu noile
lui achiziţii în materie de pescuit şi camuflaj, adică o undiţă
nouă şi un costum impermeabil foarte bine camuflat, atât de bine
camuflat, spunea el, încât dacă se apropia de un puiet de molid cu
greu puteai deosebi cine-i Luka şi cine-i pomul”. El a optat să
controleze malurile lacului dimprejur cu voblerul, cu toate că i-am
atras atenţia că pe vreme rece peştii nu sunt atât de activi
precum vara, iar şansele să prindă ceva sunt foarte mici, dar, mă
rog, explică-i asta unui novice. Între timp, peştii şi-au început
recitalul la beţele cu linie fixă, aproape simultan la toate cele
şase beţe, care erau echipate cu clopoţel. Aveam parte de
trăsături puternice, am tot contrat căutând să înţepăm
peştele prădator, când eu, când Jaguţa, însă toate acestea
erau în zadar, fără nici o captură. Nu ştiam de ce rămâneam
atât de repede fără peştişorii momeală şi am decis să ne
oprim puţin, să ne reculegem şi să analizăm situaţia. Între
timp venise şi domnul Luka. Acesta, cum era de aşteptat, fără
nici o captură şi încetul cu încetul au cam început să mi se
spargă borcanele în cap, că doar eu eram răspunzător cu
destinaţia Trei Ape. Mi se reproşa că de ce nu ne-am dus la Dunăre
sau în altă parte, de ce aşa, de ce altfel etc... Luka era cel mai
ofticat. Atunci am deschis o sticlă plină cu ,,licoarea lui Bachus”
ca să se calmeze Luka şi să mai potolim puţin spiritele, dar şi
pentru a evalua mai bine situaţia. La un moment dat, a început şi
ploaia. La început câţiva stropi, după aceea tot mai tare şi am
început să ne facem griji pentru pregătirea prânzului, deoarece
nu aveam decât pâine şi carne crudă. Până la ora prânzului
nici un peşte nu-şi făcuse apariţia în juvelnicele noastre. Am
montat o undiţă cu linie fină şi cu plută, ştiind de existenţa
carasului în lac, pe care i-am dat-o cumnatului meu să pescuiască.
Acesta, după câteva lansări, scoate un clenuţ de vreo 200gr,
bineînţeles, eliberat imediat, acesta fiind singurul peşte de până
atunci. Însă rămânea misterul atacurilor la beţele fixe şi a
hoţilor care ne furaseră peştişorii momeală. I-am cerut părerea
lui Luka, dar el nu ştia nimic.
Pentru că nici după ce mâncasem
ploaia nu dădea semne că vrea să se oprească, am hotărât să
schimbăm locul, însă aceeaşi poveste: lansare, atac şi când să
înţepi, nimic. Până la un moment dat, când la una dintre
lansetele mele am descoperit un pui de Şalău, “stilouar” cum
îmi place mie să-l numesc. El era hoţul din acea zi cu ghinion,
multă ploaie şi frig, fenomen resimţit până în măduva oaselor
de către noi toţi. El şi ai lui s-au ospătat pe săturate cu
peştişorii noştri şi era aproape imposibil să-i înţepi cu
cârlige mari şi triple pentru că erau mici, de mărimea palmei.
Am decis de comun acord să punem
capăt aventurii noastre de la munte în acele condiţii extreme,
deoarece ploaia nu se oprise toata ziua şi eram uzi până la piele.
Am plecat cu o amintire şi o experienţă neplăcută de la Trei
Ape. Prinsesem în total doi peşti, nici mai mult nici mai puţin,
un salaiaş şi un clenuţ rătăcit. Vecinul meu, domnul şofer, mai
glumeţ din fire, ne-a zis că era mai bine să fi prăjit peştii
momeală şi să fi făcut o mămăligă cu smântână şi mujdei de
usturoi, unde, dacă mai adăugam şi o ladă de bere, tot ieşeam
mai ieftin şi mai uscaţi decât să ne aventurăm pe un lac de
munte şi să stăm toată ziua în ploaie, concluzie cu care eram
aproape toţi de acord.
Petru
Miloş
|