Arhiva articole Hrvatska grancica Aventuri la pescuit |
OPERATIUNEA „MONSTRUL” (PARTEA II) |
joi, 18 februarie 2016 | |
Toate bune şi frumoase, a doua zi la lucru laudă mare la
colegii de muncă în legătură cu performanţele mele pescăreşti. Cu poze, cu
vorbe, cu glume, a trecut şi schimbul...
Ajuns
acasă după-masă i-am propus soţiei să mă însoţească din nou în lumea pescarilor,
de dragul amintirilor din ziua precedentă. Cum şi ea posedă permisul de
conducere, am luat cu mine ce a mai rămas din sticla cu Rumm, în speranţa că
voi reitera măcar o frântură din euforia trăită cu prilejul ultimei escapade!
Bineînţeles, e vorba despre capturi la fel de bune şi nu despre delectarea cu
licorile bahice. Cu acest gând mi-am luat lanseta de spining şi am plecat din
nou spre acele locuri minunate.
În
timp ce soţia şi fiica mea se plimbau pe lângă malul râului, eu m-am aşezat în
locul unde cu o zi în urmă am capturat cel mai mare peşte din viaţa mea. Am
luat mai întâi o duşcă zdravănă din sticla cu Rumm, am stat puţin să anali-zez
situaţia şi am constatat că apa era uşor schimbată faţă de ziua precedentă şi
un pic mai murdară. Am decis să schimb locul de pescuit şi să fac câteva
lanseuri într-o zonă cu apă mai mică. Am lansat în diagonală pe malul celălalt,
în susul râului, şi am lăsat rotativa să
atingă albia, după care s-a aşternut o linişte stranie şi apăsătoare, tulburată
doar de murmurul apei. Am început recuperarea, cu opriri sacadate, iar după
câteva secunde năluca s-a oprit brusc, iar eu, din instinct, am înţepat ferm şi
hotărât, după care peştele a luat-o lejer în susul râului şi s-a oprit unde e
apa mai adâncă. Am fost sigur că era un exemplar mare pentru că s-a înţepenit
pur şi simplu în locul unde a dorit şi nu se mai mişca în nicio parte. Nu
puteam să mai fac nimic, nu puteam să recuperez nici măcar câţiva centimetri de
fir, iar ca pescar hoinar ce sunt şi cu
experienţa acumulată de-a lungul anilor am realizat repede că este vorba de un
monstru din alte vremuri, nemaiîntâlnit până acum. Mi-am scos celularul din
buzunar, mi-am sunat scurt soţia, i-am explicat în câteva secunde despre ce
este vorba şi am rugat-o să stea în preajma mea, deoarece lupta pe care o
începusem putea dura şi câteva ore, lucru adeverit mai târziu.
Nu-mi
găsesc cuvintele, nu ştiu cum să descriu această experienţă, iar degetele îmi
tremură pe tastatura computerului şi acum când scriu aceste rânduri. Am
încercat tot felul de şiretlicuri cu peştele, slobozeam frâna mulinetei şi o
strângeam, dar adversarul făcea ce voia cu mine. Se ducea unde voia, nici vorbă
să-l apropii câtuşi de puţin înspre mal. Trecuse aproape o oră de când mă
chinuiam, gura mi s-a uscat de-a binelea pentru că în tot acest timp n-am mai
apucat să sorb din sticla cu licoarea bahică, iar inima stătea să-mi iasă afară
din piept. Eram demult în apă până la şolduri cu toate că era octombrie, iar
apa avea doar câteva grade celsius peste zero. Singurul atu pe care îl aveam
era răbdarea, ştiam că până la urmă „monstrul” trebuia să cedeze. Primele semne
de oboseală ale peştelui le-am sesizat după o oră şi jumătate, aproape pe
înserate, când a ieşit la suprafaţa apei, undeva pe la mijlocul râului. Atunci
am realizat cu ce fel de peşte am de muncă. Era o lostriţă cum nici la
emisiunile TV, special destinate pescuitului la asemenea peşti, nu o puteai
vedea. Am adus peştele de două ori aproape de mal, însă de fiecare dată s-a
întors în apele adânci şi învolburate ale râului. Să nu credeţi că merg prea
departe sau că îndrug braşoave, însă în acele momente de cumpănă şi imensă
tensiune, când am simţit că mă părăsesc şi ultimele puteri, am alunecat şi
pentru câteva clipe m-am scufundat în apa rece. Acest fapt a decis soarta
peştelui. Cu puteri sporite şi după mai bine de două ore de luptă dreaptă, în
care am îngheţat stând în apă şi sub apă, am adus la mal o lostriţă (hucho-
hucho, taimen) de 135 cm şi 20,5 kg. Pe acesta nu l-am eliberat însă, era mascul
şi am zis că merită reţinut, nu atât pentru carne cât pentru mumificarea
capului peştelui, fiindcă cu un asemenea exemplar te întâlneşti o dată în
viaţă.
Văzând
peştele în portbagajul maşinii, am pornit în trombă spre primul magazin pentru
a cumpăra făină de mălai şi usturoi. Bineînţeles, am cumpărat şi o sticlă cu
cea mai fină băutură din raft, un whisky de calitate superioară, deoarece urma
o seară cu cină proaspătă din preparate de peşte, mămăliguţă şi mujdei de
usturoi.
Dumnezeu
m-a binecuvântat cu cel mai frumos peşte din lume, iar eu m-am simţit ca un Zeu în acea seară de
neuitat, pe care am petrecut-o, până la o anumită oră, alături de minunata mea
familie.
Petru Miloş |