Îmi aduc aminte că la insistenţele unui prieten venit din SUA, am ieşit într-o toamnă pe Clisura Dunării, în căutarea celui mai râvnit dintre toţi peştii, şalăul.

I-am explicat prietenului meu cum stă treaba cu pescuitul fără permis şi care sunt consecinţele acestuia, însă totul a fost în zadar, omul a ţinut să meargă chiar cu riscul de a ne intorce acasă şi cu un proces verbal. Toate bune si frumoase, mai ales pentru că a venit cu noi şi Zoran, un prieten comun, care ne-a asigurat că poate să aranjeze să dormim la un amic de-al lui din aceea zonă.
Pentru că în aceea perioadă a anului ziua este mai scurtă, am decis să plecăm pe la ora 4 dimineaţa ca să ajungem pe Dunăre odată cu mijitul zilei, când şalăului îi place cel mai mult să se hrănească. Am făcut prima oprire la Grădinari pentru a ne cumpăra ceva de mâncare şi nişte sucuri. Ţuica şi celelalte băuturi alcoolice le pregătiserăm încă de acasă. Nu am vrut să facem nicio oprire până la Cozla, un sătuc situat la borna dintre judeţele Caraş-Severin şi Mehedinţi, un loc pe care l-am îndrăgit încă de la prima întâlnire. Am numai cuvinte de laudă în privinţa acestei minunate localităţi, deţin poze frumoase şi căpturi lăudabile atât la avat cât şi la şalău. Odată ajunşi la locul cu pricina, mi-am despachetat ustensilele de pescuit, am montat o lansetă pentru prietenul din SUA şi una pentru mine. Celălalt prieten, Zoran, şi el pescar pasionat, nu a pescuit fiindcă nu avea permisul vizat, şi din această cauză şi-a lăsat lanseta acasă.
Eu am început cu o momeală naturală, beldiţe prinse pe râul Caraş, iar colegul meu la twistere deoarece susţinea sus şi tare că se pricepe foarte bine la jighing. Am încercat să-i explic că pescuitul la biban din SUA, iar acest lucru s-a confirmat ulterior, nu se compară cu pescuitul şalăului pe Dunăre. Ne-am început activitatea, prietenul meu “ilegal” mai pe furiş, eu din locul pe care-l credeam cel mai adecvat; şi după a treia lansare a apărut primul atac, urmat de primul eşec. Am mai insistat de câteva ori şi efortul mi-a fost răsplătit de prima captură, un şalău care depaşea usor 1 kg. Am schimbat montura “peştisorul” şi imediat si-a făcut apariţia al doilea şalău, frate geamăn cu primul, care a sfârşit în juvernicul meu. Am mai insistat puţin, după care am făcut o pauză de cafea şi, din cauza frigului, de ce nu... o duşcă de ţuică. I-am schimbat momeala colegului meu de peste hotare, care era puţin dezamăgit fiindcă nu capturase nimic, dar tot degeaba. Pescuia din când în când cu frica controlului, iar pe deasupra nu avea cunoştinţa malurilor Dunării, lucru esenţial la un pescuit.
Am revenit în acţiune după o pauză destul de lungă simţită pe propria piele, pentru că atacurile peştilor din acel gropan aproape că dispăruseră. Unul singur a mai îndrăznit să muşte mai bine din momeala de pe lanseta mea şi imediat şi-a deplâns soarta în juvernic, alături de şalăii capturaţi anterior. Am mai pierdut ceva timp pe la Cozla, am pus de un grătar, după care am hotărât să ne întoarcem pe malul Dunării până spre Moldova Nouă, unde urma să ne cazăm la Meka, prietenul de care ne vorbise Zoran. În drum spre locul cu pricina am mai oprit în câteva locaţii bune de pescuitul şalăului, dar am mai prins numai trei care erau puţin mai mici decât primii. Mai mult, prietenul meu din SUA voia neapărat să guste carne de ştiucă “essox-lucius”, şi cum noi nu am prins un asemenea exemplar am fost nevoiţi să-l cumpărăm de la pescarii băştinaşi.
Spre seară am ajuns la Meka, prietenul lui Zoran, care ne-a aşteptat împreună cu alţi colegi de breaslă, pescari şi vânători sportivi. Încăperea era călduţă, vinul şi cina vânătorească erau deja pregătite…

Petru Milos