Pentru unii poate părea imposibil ca un om să obţină toate aceste lucruri de-a lungul vieţii sale şi spun asta, pentru că deseori se întâmplă să obţii un lucru, dar să pierzi altul şi aproape niciodată să nu poţi avea totul, dar, totuşi, uneori se întâmplă. Eu vă voi relata o poveste de viaţă cu o carieră de succes şi o familie minunată, o poveste aflată chiar de la protagonistul ei. Ca orice poveste şi aceasta începe cu: „a fost odată...”. Se întâmpla în urmă cu 64 de ani, în 1948 pe 28 aprilie. În acea zi s-a năcut Gheorghe Sorca , cel ce avea să devină profesorul nostru, al tuturor.

Copilăria şi adolescenţa le-a petrecut în satul natal Nermed, după cum spune dânsul: „fericit, în mijlocul naturii, având grijă de cai, oi şi vaci.” Părinţii, oameni cumsecade, cu frica lui Dumnezeu, i-au dat o educaţie aleasă, crescându-l cu multă dragoste şi învăţăndu-l să aibă şi el frica lui Dumnezeu.

Sorca Gheorghe a fost un copil sincer, deschis şi foarte comunicativ. Îi plăcea foarte mult şahul, sportul şi muzica. A învăţat foarte bine, dar totuşi exista o materie care îi punea beţe în roate. De fapt, era singura materie care îi dădea bătăi de cap şi îi opunea rezistenţă, aceasta fiind matematica. Elevul de atunci, ca să înţeleagă mai bine materia, a citit zilnic câte puţin din mai multe cărţi, pe urmă a devenit fanul matematicii, vrând din ce în ce mai mult să-i descopere tainele. În cele din urmă, a fost cucerit de matematică. I-a plăcut din simplul fapt că tot ce ştia trebuia să demonstreze, iar toate adevărurile erau bazate pe judecată şi exerciţiu. Pentru că matematica devenise pentru el o adevărată pasiune, în adolescenţă, după ce a absolvit liceul, a decis să-şi continue studiile la Universitatea din Timişoara, secţia matematică.

La scurt timp după ce a absolvit Universitatea, în 1972, a început să lucreze ca profesor la şcoala din Caraşova. Între anii 1973-1977 a fost profesor la şcoala din Belobreška de pe Clisura Dunării. După 1977, domnul Sorca s-a reîntors la Caraşova, pentru că spune dânsul: „mi-au lipsit prietenii adevăraţi şi colectivul unde lucram odinioară”, dar de data aceasta s-a întors şi în calitate de director al şcolii. Dânsul a fost director în două etape, din 1977-1979 şi din 1990-2012. Părinţii s-au bucurat şi au fost mândri că fiul lor a ajuns aşa de departe. Deşi nu şi-au dorit ca fiul lor să devină profesor de matematică, i-au respectat decizia şi l-au susţinut atât financiar, cât şi moral. Pe lângă părinţi, dânsul a fost susţinut şi de profesori, printre care se numără şi profesoara Bertran Ecatherina care în prezent trăieşte în Germania, dar nu a uitat de elevul său de altădată şi l-a vizitat în anul 2008. Mare i-a fost „mirarea” când şi-a văzut elevul ajuns directorul şcolii unde dânsa a predat ani la rând matematică.

Domnul director a spus că „dacă nu urmam studiile la Universitatea de Matematică din Timişoara, mă înscriam la Universitatea de Medicină, secţia Psihologie, doar pentru că îmi place să discut cu oamenii, să-i cunosc, să-i ajut şi pe lângă asta să le cer părerile”. Dânsul şi-ar mai fi dorit să studieze şi religia, dar cum nu a reuşit, acum recuperează timpul pierdut. Domnul director şi-a dedicat întreaga viaţă învăţământului, iar astăzi spune cu mândrie: „matematica a fost aceea care m-a dezvoltat”. A avut, ca orice om, şi momente grele în viaţă, atât pe plan profesional, cât şi pe cel personal. Pe plan profesional, cel mai greu i-a fost atunci când un coleg l-a minţit şi l-a furat. Iar cel mai greu moment din viaţa personală a fost în 2002, atunci când a suferit un preinfarct şi a trebuit să se interneze în spitalul din Timişoara.

După acel moment a afirmat că: „cel mai bun medicament a fost şi este pentru mine credinţa sinceră în Dumnezeu, care m-a salvat, iar astăzi singurul lucru la care ţin cel mai mult este sănătatea”. În acele momente grele, i-au fost alături familia şi prietenii.

Domnul director recunoaşte că şi el, la fel ca orice om, a făcut greşeli în viaţă, iar cea mai mare greşeală a vieţii lui a fost faptul că a avut încredere în oameni. De cele mai multe ori se întâmpla să rămână dezamăgit de atitudinea şi de superficialitatea de care au dat dovadă. Ne spune cu zâmbetul pe buze că cea mai mare bucurie a sa a fost realizarea profesională, căsătoria şi naşterea fiicei sale Daniţa, care i-a călcat pe urme. A urmat şi ea aceeaşi facultate, dar pe lângă asta a urmat Facultatea de Croată, dar nu lucrează în domeniu. Astăzi este stabilită în Croaţia, fiind căsătorită cu un croat.

Domnul Sorca a călătorit în mai multe ţări din UE, cum ar fi Ungaria, Cehoslovacia, Serbia şi Croaţia, dar spune că cel mai bine s-a simţit în Croaţia, pentru că a avut acea senzaţie ca şi când ar fi fost în propria casă. I-a plăcut oraşul Zagreb, Marea Adriatică, dar cel mai mult i-au plăcut oamenii de acolo, pentru că sunt sinceri şi deschişi”. Nu regretă anii care au trecut pentru că „fiecare an care a trecut mi-a adus în dar mult mai multă experienţă, iar astăzi mă simt mult mai util elevilor decât în tinereţe, fiindcă atunci nu aveam atât de multă experienţă ca şi astăzi”.

Beul Bianca Mihaela