Croații din România trăiesc de secole în regiunea pitorească a Banatului românesc de astăzi, unde s-au stabilit în diferite perioade istorice, venind din diverse părți ale spațiului etnic croat. Această comunitate, plină de viață, se remarcă prin bogăția patrimoniului cultural, prin conștiința clară a propriei identități și prin sentimentul puternic de apartenență la poporul croat.

      În funcție de originea geografică, de contextul istoric al stabilirii și de particularitățile lingvistice și culturale, minoritatea croată din România poate fi împărțită în trei grupuri principale. Fiecare dintre ele păstrează propriile tradiții, caracteristici lingvistice și moduri de viață, care atestă diversitatea și reziliența patrimoniului cultural croat din afara R. Croația.

      În ciuda diferențelor dintre ele, toate aceste grupuri sunt unite printr-o puternică legătură spirituală cu identitatea croată, prin conservarea obiceiurilor populare, a credinței și a limbii, precum și prin dorința de a transmite aceste valori generațiilor tinere. De-a lungul secolelor au reușit să armonizeze valorile lor culturale originale cu noul mediu în care s-au aflat, devenind astfel o punte de legătură între două culturi – croată și română.

   Primul și cel mai numeros grup al comunității croate din România trăiește în sud-vestul țării, nu departe de Reșița, reședința județului Caraș-Severin, și are o populație de aproximativ 5.000 de locuitori, care se autointitulează colectiv carașoveni, sau croați carașoveni. Această așezare compactă de croați de pe teritoriul românesc este grupată în două comune apropiate una de cealaltă, iar toate locurile sunt foarte asemănătoare între ele: în comuna Carașova, cu satele Carașova, Nermed și Iabalcea, și în comuna Lupac, cu satele Lupac, Rafnic, Vodnic și Clocotici. 
 

   Unul dintre factorii care a contribuit la conservarea de-a lungul secolelor a carașovenilor pe teritoriul românesc este tocmai compactitatea geografică a satelor carașovenești. Amplasarea așezărilor una lângă alta formează o zonă compactă, fără așezări românești între ele, iar distanța până la cele mai apropiate locuri românești este destul de mare. Întrucât toată zona este compactă, influența limbii române și a dialectelor bănățene vecine a fost doar accidentală și nu a putut slăbi semnificativ graiul carașovenesc. Mai mult decât atât, în loc să fie asimilați, carașovenii i-au asimilat și catolicizat pe românii care au intrat întâmplător în mijlocul lor de-a lungul secolelor. 

   Carașova este principala și totodată cea mai veche așezare a croaților din România, în unele consemnări această așezare fiind menționată la sfârșitul secolului al XIII-lea. Deja la începutul secolului al XVI-lea (și poate în a doua jumătate a secolului al XV-lea) o instituție catolică și un ordin catolic sunt menționate în Carașova, lucru indicat și de unele surse istorice. 

   În trecutul îndepărtat, aproape fiecare croat din comunitatea carașovenească avea o casă în sat și un sălaș pe dealuri, unde ținea o turmă, deoarece oamenii încercau să se adapteze la solul infertil pe care se aflau. Principala ocupație era creșterea animalelor (creșterea porcilor, creșterea oilor), apicultura și într-o oarecare măsură pomicultura, și mai puțin se ocupau de agricultură din cauza solului relativ infertil. În trecut, practicau și alte activități. De exemplu, erau cunoscuți în alte părți ale Banatului pentru confecționarea șindrilelor și scândurilor pentru butoaie. Trăiau destul de modest, în vremurile străvechi își petreceau cea mai mare parte a timpului la fermă, rareori veneau în sat, doar de Crăciun și Paște erau cu toții împreună în localitățile lor. În a doua jumătate a secolului trecut, carașovenii lucrau în fabrici industriale din orașul Reșița, iar în ultima perioadă un număr semnificativ de locuitori ai satelor carașovenești pleacă la muncă în străinătate, în principal în Austria.
 

Cetatea Carașovei

    Deasupra canionului râului Caraș, unde se află unele dintre cele mai frumoase peisaje carstice din România, se află un loc încărcat de istorie, în jurul căruia se împletesc numeroase legende. Este vorba despre Cetatea Carașovei, construită pe Dealul Grad, în partea de sud-est a localității Carașova. Cetatea este una dintre cele mai importante atracții turistice din Banat, din interiorul cetății se pot observa frumusețile canionului râului Caraș și natura care o înconjoară.

      Datorită poziției sale strategice și a cetății ei, Carașova a fost, în trecut, un important centru administrativ, religios și politic. La recensământul populației din anii 1690-1700 figura cu peste 400 de case, iar pe o hartă din secolul al XV-lea, ca mărime, Carașova era identică cu Timișoara și Lipova.

     Se spune că Cetatea Carașovei a fost construită în epoca dacică, fiind folosită ulterior de romani. Prima mențiune a cetății datează din 1323, când aparținea regelui maghiar Carol I Robert de Anjou. Peste 200 de ani mai târziu, cetatea a fost cucerită de turci, i-au fost întărite zidurile și au fost transformate într-o fortăreață puternică, înconjurată de o prăpastie pe trei laturi și cu două șanțuri defensive săpate în fața ei. Deoarece există foarte puține informații despre Cetatea Carașovei, aceasta a devenit subiectul a numeroase legende și povești folclorice. Astfel, localnicii spun că zidurile cetății au fost construite din mortar amestecat cu vin și lapte și, în acest fel, au devenit „mai puternice decât cimentul”. Mai apoi, localnicii au fost intrigați de forma circulară care a rămas de la deschiderea fântânii, dar forarea acesteia ar fi necesitat un efort enorm, deoarece cetatea este situată pe un deal, la 200 de metri deasupra râului care curge prin vale. De aici au apărut numeroase legende despre alimentarea cu apă a cetății. În prezent, din vechea cetate a Carașovei au mai rămas doar fragmente dintr-un zid gros de incintă.

Scurt istoric al Uniunii Croaților din România

     Uniunea Croaților din România este organizația oficială a croaților din România ale cărei activități sunt axate în principal pe conservarea identității etnice a minorității croate din aceste zone în toate formele ei de manifestare. Organizația a fost fondată în 1991 cu scopul de a uni comunitatea croată din România și, astfel, de a păstra și promova cu mai mult succes tradițiile și obiceiurile acesteia.

     Din 1995, Uniunea Croaților din România este membru cu drepturi depline al Congresului Mondial Croat, cea mai înaltă organizație a diasporei croate, care își propune să conecteze toți croații din întreaga lume și să lucreze pentru promovarea unității între croați. Congresului Mondial Croat este membru al Națiunilor Unite cu rol consultativ.

     Scopul principal al Uniunii Croaților din România se axează tocmai pe minoritatea pe care o reprezintă. Mai mult decât atât, Uniunea este o organizație fondată cu intenția de a ne reprezenta, de a ne conserva și de a ne promova interesele, respectiv cultura, tradiția, limba și identitatea croată.

     Ca parte a unui astfel de interes al Uniunii, în 1994 a fost creată „Hrvatska grančica”, o publicație bilingvă a croaților din comunitatea carașovenească și a celor din județul Timiș, o revistă dedicată, înainte de toate, comunității croate, un periodic care se publică și astăzi și care conține în paginile sale istoria locurilor și a oamenilor noștri, o urmă scrisă a vieții noastre de zi cu zi pentru generațiile viitoare.

     În ceea ce privește predarea în limba croată, aș dori să subliniez că, încă din anul școlar 1995-1996, ca urmare a eforturilor Uniunii Croaților din România, a fost aprobată funcționarea Liceului Bilingv Româno-Croat la Carașova, iar douăzeci de ani mai târziu, a fost sărbătorită în sediul organizației noastre cea de-a 20-a aniversare a înființării gimnaziului din Carașova.

     Acțiunile pe care Uniunea le organizează anual sunt numeroase, iar cu această ocazie  menționăm doar câteva: ateliere săptămânale pentru elevi, destinate copiilor din toate satele carașovenești, turnee de șah, tenis, atletism și fotbal, festivalul culinar „Karaševski paprikaš”, festivalul folcloric „De-a lungul râului Caraș”, seminarii și simpozioane culturale și științifice, „Întâlniri ale septuagenarilor din comunitatea carașovenească” și multe alte acțiuni organizate cu ocazia unor evenimente semnificative în satele noastre croate.

     În Parlamentul României, cea mai înaltă instituție democratică și legislativă a statului, am avut un reprezentant continuu din anul 2000, mai întâi pe prof. Milja Radan, iar din 2012 pe domnul Giureci-Slobodan Ghera, actualul președinte al organizației.

     Pe lângă sprijinirea componentelor culturale, sportive, sociale sau religioase ale populației croate din aceste zone, Uniunea Croaților a investit, încă de la începutul existenței sale, fonduri substanțiale în construirea unor diverse obiecteve necesare pentru derularea activităților organizației. De exemplu, chiar în centrul localității Carașova, cea mai mare așezare croată din România, a fost construit Sediul Central al Uniunii Croaților din România, iar în parcul frumos amenajat din apropiere a fost ridicat un monument dedicat eroilor căzuți și dispăruți din comuna Carașova în Primul și al Doilea Război Mondial. În imediata vecinătate a clădirii Uniunii a fost ridicată și o scenă în aer liber, unde sunt organizate diverse festivaluri folclorice și sunt susținute spectacole artistice la care participă, de regulă, Karaševska zora, ansamblul cultural-artistic al Uniunii Croaților din România, precum și numeroase ansambluri culturale din România, Croația, Bosnia și Herțegovina, Austria și din alte țări. De asemenea, în urmă cu câțiva ani, la Carașova a fost construit Muzeul Etnografic Central al Croaților din România, unde se păstrează tot ce este valoros și reprezentativ pentru istoria seculară a minorității croate din România, iar în prezent se află în curs de finalizare lucrările pentru construirea Centrului Cultural-Sportiv al Uniunii Croaților din România.

      Al doilea grup de croați din România se află în orașul multicultural Recaș, din județul Timiș, în partea de est a Timișoarei, și numără puțin peste 100 de persoane care conviețuiesc cu maghiari, germani și români. Croații din Recaș sunt numiți și Šokci și se crede că sunt originari din Dalmația, de unde au venit la Recaș în secolul al XVI-lea, stabilindu-se în principal în partea de nord și de vest a așezării, care a fost numită Šokački kraj/strana. 

     De-a lungul secolului al XIX-lea și până în anii 1950, au avut propria școală și au dezvoltat o activitate culturală și educațională prodigioasă. Datorită circumstanțelor favorabile, croații din Recaș au menținut legături cu compatrioții lor încă de la începutul secolului al XIX-lea, atât cu cei din Checea cât și cu croații din Bačka, în Voivodina. 
     În zilele noastre, din păcate, numărul locuitorilor de origine croată este în continuă scădere și, în afară de câteva persoane în vârstă, nimeni din Recaș nu mai folosește limba croată. 

     Al treilea grup de croați din România, aproximativ 300 de persoane, s-a stabilit în localitatea Checea din județul Timiș, nu departe de orașul Jimbolia. Se știe cu certitudine că au venit din Turopolje, în jurul anului 1800, și că vorbeau dialectul zagrebian kajkavian: zakaj, kaj si rekal, bum išla etc. 

   Migrația checenilor nu a fost spontană, dimpotrivă, a fost atent planificată și organizată. Înainte de a pleca în noua lor patrie, migranții au trimis chiar și o delegație pentru a se asigura că vor merge spre un „mâine mai bun”. „Și le-a plăcut”. 
   La începutul anilor optzeci ai secolului trecut, s-a consemnat că acei croați din Checea „i dendenes divanidu orvatski” (”și în ziua de azi vorbesc croată”) deși doar generațiile mai în vârstă. Cu toate acestea, schimbările în stilul de viață, în special în sistemul de învățământ, au început să suprime mai agresiv utilizarea idiomului limbii materne, iar limba majoritară a pătruns în interacțiunea socială informală, în special în rândul tinerilor. Generațiile mai în vârstă îi avertizau pe cei mai tineri: „Kaj sad Orvati, divanite po rumunjski” (”Ce croați sunteți, dacă vorbiți românește”). La fel ca în Recaș, sau chiar mai rău, în Checea avem în zilele noastre aproximativ 25 de persoane de origine croată, limba croată nu se mai folosește în acel loc, iar comunitatea croată de acolo își numără inevitabil ultimele zile.